I. MALAKAI

N-ai voie să mori. N-o să te las.

Tresar de parcă mă curentează ceva. M-am săturat să-i aud vocea nenorocită ori de câte ori închid ochii. E singurul lucru pe care-l aud. E singurul lucru la care mă gândesc.

Iar am ațipit pe canapea, într-o poziție care-mi face fiecare mușchi din corp să țipe după ajutor. Dar totul îmi provoacă durere. Nici să respir nu pot fără să simt o durere acută în piept, care-mi amintește că încă sunt în viață, care-mi amintește că iar am pierdut și poate că nici măcar nu mai contează. Am pierdut de mult.

Zăresc flacoanele cu medicamente pe măsuța de lângă canapea – e amuzant cum Marta are impresia că o să-mi bag mințile în cap și o să le iau. Și dacă e s-o fac la un moment dat, o să le iau pe toate odată. Și poate de data asta nu o să mai pierd. Îmi las capul înapoi pe spătarul canapelei. Peștii din acvariul care ține loc de tavan mă distrag pentru câteva secunde, dar nu suficient. Nimic nu mă mai distrage suficient de mult încât să am timp să înceapă să-mi pese. De ceva. De orice.

Un sunet pe care nu l-am mai auzit de mult reușește să mă aducă cu picioarele pe pământ – soneria de la ușă. Mă încrunt, surprins. În afară de Alek, nimeni nu s-a mai deranjat să treacă pe aici de ceva vreme. Iar el nu sună niciodată. Gem frustrat, amintindu-mi de discuția pe care am avut-o acum câteva zile cu Amelia. N-am pierdut prea mult timp căutând motivele din spatele actului ei de caritate – nu mă interesează. Dar pentru cât de mult mă urăște, m-a surprins că a reușit să se prefacă interesată de sănătatea mea atât de mult timp.

Mă ridic cu greu. Isis și Osiris intră imediat în alertă și se ridică, dar nu fac niciun pas spre ușă. Amândoi mă privesc, poate la fel de surprinși ca mine că ne vizitează cineva – sau poate o iau razna și totul e doar în imaginația mea. Poate totul e doar în imaginația mea. Poate, de fapt, sunt în comă, într-un salon de spital, unde nu mai pot să gândesc, nu mai pot să simt și nu mai doare nimic. Doar că știu că n-am eu norocul ăsta.

— Se deranjează cineva să răspundă la nenorocită aia de ușă?

O parte din mine se roagă ca Marta să se fi săturat în cele din urmă și să mă fi lăsat singur. O merit pe deplin. Încep să urc scările. De fiecare dată am parte de tot mai multă distracție – cu un picior în ghips și cârja în care trebuie să mă sprijin, nici c-ar putea fi altfel.

— Am venit aici ca să îl văd pe… Malakai, aud o voce pe care n-o recunosc.

— Nu vreau să văd pe nimeni! îi spun Martei, continuând să urc scările.

— Nu a bătut drumul degeaba, Malakai, pot să simt iritarea din vocea ei când îmi răspunde.

Dar nu mai am așa mult și pot să o scot afară pe intrusă chiar eu.

— Nu vreau să văd pe nimeni, insist, deși Marta deja știe că nu vreau să văd pe nimeni.

În unele zile, nu vreau să o văd nici măcar pe ea. Isis și Osiris trec pe lângă mine și o iau înainte, dispărând după colț. Mă fac să zâmbesc pentru o secundă. Nu sunt extrem de prietenoși cu străinii.

— Malakai, ți-am spus să nu îi mai ții în casă, strigă Marta, apoi adresează oricui e dincolo de ușă: nu-ți fac nimic. N-ai de ce să-ți faci griji.

Are dreptate. Poate că nu sunt prietenoși, dar n-au mușcat niciodată vreo persoană. În cel mai rău caz, o să mârâie.

— Osiris! decid să-l chem înapoi, fiind acum aproape de capătul scărilor.

— Haide, Isis. Mergi și tu, o aud pe Marta.

Se întorc amândoi la mine și mă așteaptă răbdători în capătul scărilor, apoi pornesc înaintea mea. Altă dată aș fi zâmbit, dar acum nu mai știu cum să o fac. Mușchii refuză să se miște, iar fața mea nu schițează nimic. Știu că încearcă să mă protejeze, doar că nu mă pot ține departe de nimic care contează cu adevărat.

Bruneta mă țintește cu privirea. Mă analizează. Centimetru cu centimetru. Nu-s o imagine prea plăcută în stadiul de acum și poate ar conta dacă mi-ar păsa. Aștept să-i întâlnesc privirea – și am nevoie de toată răbdarea pe care o mai am. Sunt obosit. Extenuat. Și tocmai am urcat scările degeaba.

— Intră, îi spune Marta, deși își rotește privirea amenințătoare spre mine.

— Nu te deranja, o asigur. Nu rămâne. Ce vrei?

O aud pe Marta oftând zgomotos, chiar și din locul în care stau. E dezamăgită. Și sătulă de mine până peste cap.

— Ă…

— Te-ai rătăcit?

Îmi arcuiesc o sprânceană, așteptând un răspuns care întârzie.

— Încerci să vinzi ceva? încerc să o ajut, dar chiar nu vrea să colaboreze.

Se încruntă și pare că a uitat cum să vorbească. Încep să mă deplasez leneș în direcția ei și îi admir curajul. Nu se clintește niciun centimetru, deși se citește pe fața ei cât de mult își dorește să o ia la fugă. Pare oarecum familiară – cred că am văzut-o pe holurile școlii de câteva ori, dar nu i-am acordat niciodată atenție. Nu cu adevărat.

— La revedere! îi spun înainte să-i trântesc ușa în nas.

Am auzit povestea asta de nenumărate ori – cum Hannah Sanders mi-a salvat viața. Probabil că asta e singura greșeală pe care a făcut-o în toată viața ei. Lumea pare să creadă că îi sunt dator pentru asta. De parcă eu i-am cerut-o. Dacă ar fi vrut să mă ajute cu adevărat, m-ar fi lăsat să zac pe asfalt. Poate că nu mi-am ales ziua potrivită ca să mor. Nu că ar fi prima dată. Se pare că pur și simplu nu mă pot sincroniza cu moartea. Și dacă aș avea măcar o fărâmă de dorință de supraviețuire, nu m-aș întoarce în camera mea. Aș căuta-o pe Marta, mi-aș cere scuze că sunt o pacoste și aș încerca să repar lucrurile cu cei din jurul meu. Dar nu vreau să aud iar că trebuie să-mi iau pastilele, să mă duc la terapie, să mă gândesc serios să mă internez la nebuni. Din nou.

Isis și Osiris mă urmează loiali, dar posomorâți. Nu pot să ies din casă nici măcar de dragul lor. Nu vreau, de fapt. Am obosit.

Așa că mă întorc la mine în cameră. Nici măcar nu mă deranjez să încui ușa în urma mea. Marta coboară aici doar atunci când încearcă să mă forțeze să mănânc. Sau să-mi iau pastilele. Naiba să le ia!

Mă trântesc pe canapea și încep să urmăresc peștii. Cred că e cel mai productiv lucru pe care l-am făcut în ultimele luni. Nu mai știu exact când am dormit ultima dată. Închid ochii când obosesc prea tare, dar somnul tot nu vrea să-și facă apariția.

În schimb, îi simt mâna atingându-mă, strângându-mi ușor degetele.

Te rog să nu mori. Auzi?

            Am auzit-o. Am și protestat. Inutil, din moment ce ea nu putea să mă audă și doar mă înecam cu sânge. Am încercat să-i spun să mă lase în pace, să o lase baltă și să fugă cât mai departe de mine, dar Anna s-a încăpățânat. A trebuit să-mi salveze viața. A trebuit să-mi prelungească existența și chinul. Gândurile mele sunt un haos și tot ce pot să fac e să scrâșnesc din dinți și să trăiesc cu migrenele constante. Refuz să mai iau vreun pastilă, fie ea ca să-mi țină sub control nebunia sau durerea.

— Răspunde naibii la telefon, ca să nu trebuiască să vin până aici ca să verific dacă mai trăiești.

Alek. Dacă mă gândesc mai bine, pastilele alea par o idee foarte bună acum. Nu mă deranjez să-mi deschid ochii. O să-i cer să plece, el doar o să se simtă ca la el acasă. O să-i spun să mă lase în pace, el o să încearcă să mă convingă să ies din casă.

— Nu ți-a cerut nimeni să vii aici, îi amintesc ostil.

Uneori, îi sunt recunoscător pentru încăpățânarea de care dă dovadă. Alteori, îmi vine să-l strâng de gât și să-i spun să uite că am fost vreodată prieteni.

— Cineva trebuie să-ți plimbe câinii, Malakai.

Câinii. Sigur. Mai nou, asta e scuza lui. Apare aici o dată la două zile, ca să-i plimbe pe Isis și Osiris, nu ca să verifice dacă nu cumva am luat-o razna din nou. Deși nu a deschis niciodată subiectul, șansele ca Alek să creadă că accidentul meu a fost, cu adevărat, un accident, sunt infime.

— Câinii mei sunt bine, Alek. Nu-ți face griji.

— Dacă n-ar simți lipsa plimbărilor, n-ar fi așa entuziasmați de fiecare dată când mă văd. În comparație cu tine, adaugă zeflemitor.

Nu e personal, iar Alek știe asta. Singura persoană cu care am o problemă sunt eu însumi, iar Alek e printre puținele persoane care înțelege asta.

— Dacă insiști, n-ai decât să-i plimbi, ridic din umeri.

Îl simt din ce în ce mai aproape, decis să mai stea pe capul meu o perioadă și-mi deschid ochii, înfruntându-i privirea. Stă în picioare, lângă canapea, cu brațele încrucișate la piept și o expresie încruntată cu care sunt destul de familiar.

— Ce-i? pufnesc. Ai primit aprobarea mea. Ce mai vrei?

Îi zvâcnește maxilarul. Își bagă mâinile în buzunarul de la hanorac și îl cunosc suficient de bine încât să-i descifrez expresiile – se luptă cu gândul de a-mi da una și cu cel de a mă lăsa în pace.

— Când ai de gând să revii la… știi tu, viață?

Sunt pe cale să-i spun ceva ce nu să-i placă, dar mă întrerupe înainte să o fac:

— Ești în viață, accentuează nervos. Când ai de gând să ieși din văgăuna asta?

Ridic din umeri.

Nu știu?

Niciodată?

Nu par răspunsuri pe care ar vrea să le audă, așa că mai bine nu spun nimic.

— Am auzit că Hannah o să te viziteze, să te țină la curent cu temele, proiectele și toate lucrurile neinteresante.

Drept răspuns la rânjetul lui, îmi dau ochii peste cap.

— Cine-i Hannah? întreb doar de dragul de a-l enerva, însă n-am parte de reacția la care speram.

Alek se așază pe măsuța de cafea și își sprijină coatele pe genunchi.

— Crezi că ai putea să nu te comporți ca un complet idiot cu ea?

Îi simt privirea ațintită asupra mea. Îmi rotesc capul spre el și-mi arcuiesc o sprânceană.

— Doar mă știi, Alek. Sunt cea mai plăcută companie posibilă.

— Vorbesc serios, Malakai.

— Dacă mai ai de gând să-mi amintești o dată că mi-a salvat viața, o să treci prin zid.

Alek începe să râdă, iar când se potolește, începe să se joace cu piercing-ul din limbă.

— Nu asta voiam să spun, rânjește. Voiam doar să-ți amintesc că ar fi de bun simț să nu o dai afară după primele cinci secunde.

— E posibil să fi făcut asta deja.

Își freacă fața cu mâinile și oftează nemulțumit. Am copilărit împreună cu Alek – îl cunosc mai bine decât mă cunosc pe mine, iar avantajul e că Alek nu e nebun și nici atât de imprevizibil. Îl văd de fiecare dată când trece pe aici, chiar dacă el are impresia că nu mai văd nimic în jurul lui. Văd speranța din ochii lui diminuându-se puțin câte puțin, de fiecare dată când mai petrece un minut alături de mine. Văd cum se luptă să nu renunțe la fel ca ceilalți, să nu mă lase singur. Deși aș înțelege dacă ar face asta. Sau oricum, aș înțelege asta în momentul actual. Nu pot garanta pentru altă zi.

— Poate ar fi timpul să-ți faci prieteni noi, Alekzandre, îl iau peste picior.

— Mă bucur că simțul umorului nu ți-a murit odată cu cheful de viață.

E amuzant cum nu-mi amintesc să fi avut vreodată chef de viață. Știu că aveam, dar nu-mi amintesc cum se simțea. Nu-mi pot aminti sentimentul de siguranță și libertate în care mă învăluiau părinții mei atunci când trăiau. Îmi amintesc că am fost fericit cândva, dar nu-mi amintesc cum se simte fericirea. Și, ca de fiecare dată, nimic nu are sens în mintea mea.

— Credeam că ai venit aici să-mi plimbi câinii, nu să-mi ții predici.

— Dacă aș vrea să-ți țin predici, ți-aș aminti că e timpul să te întorci la școală pentru că știm amândoi că fizic, poți să o faci. Dacă aș vrea să-ți țin predici, ți-aș aminti să-ți iei pastilele și să vii cu mine afară.

Își freacă palmele de blugii negri, apoi se ridică.

— Cred că tocmai mi-ai ținut o predică, îmi arcuiesc un colț al buzelor.

— Uite o predică, Malakai: du-te naibii, pufnește, dar știu că nu vorbește serios.

E doar frustrat. Și îmi pare rău că-l fac să se simtă așa și aș vrea să pot să-l eliberez cumva de datoria pe care are impresia că o are față de mine, dar predicile mele sunt la fel de inutile precum ale sale.

— Când ai ieșit ultima dată din casă?

Deja știe răspunsul la întrebarea asta. De bună voie, în dimineața accidentului. Practic, când am fost externat din spital.

— Acum câțiva ani, răspund. Ai terminat?

Așa decurg toate conversațiile noastre. Nu sunt nici defensive, nici prietenoase. Adevărul e că nu înțeleg de ce mai există, în primul rând. Dar am învățat că nu ajută să arunc cu o vază după Alek, nici să-l scot afară. Pentru că se tot întoarce.

— Da, scrâșnește din dinți. Am terminat. În plus, am o întâlnire cu câinii tăi.

— Distracție plăcută! îi urez înainte să-mi închid iar ochii. Și poate e ultima, îl avertizez, deși știu că nu o să mă ia în serios.

Nu-mi răspunde, dar îl aud plecând. Pentru că trântește ușa în urma lui.

Aș vrea să pot să fac ce-mi cere, dar nu-i pot explica. Nu mi-a murit cheful de viață. Pur și simplu nu simt nimic din ce ar trebui și nu pot umple cu nimic golul pe care-l simt pentru că nu mai există nimic pentru mine.

E complicat atunci când mă contrazic singur.

Dar îmi amintesc că eram fericit atunci când eu eram cel care-i plimba pe Isis și Osiris și nu Alek. Îmi amintesc cum alergam cu ei, cum stăteam întins pe iarbă în parc și îmi treceam degetele prin blana lor.

Îmi amintesc cum, într-o altă viață, eram fericit.