Recenzie: Sunt aici

de Clélie Avit

Titlu: Sunt aici

Autor: Clélie Avit

An apariție: 2016

Titlu original: Je suis là

Categoria: Literatura Universală

Editura: RAO

Nr. pagini: 221

Traducător: Lingua Connexion

Goodreads: 3.81

Descriere: Volumul lui Clélie Avit, distinsă cu Premiul Nouveau Talent 2015, ilustrează povestea  unei iubiri profunde.

Elsei nu-i mai este frig, foame, teamă după ce a intrat în comă  în urma unui accident montan. Ea e în camera 52. Thibault şi-a pierdut toată încrederea în ziua în care fratele lui a accidentat cu maşina două adolescente şi a fost internat la acelaşi spital cu Elsa, în camera 55. Într-o zi, Thibault intră din greşeală în camera Elsei. Şi iată-l începând, brusc, să-i vorbească, fără să aştepte răspuns. Ceea ce el nu ştie e că pentru Elsa totul s-a sfârşit, nu se va mai trezi vreodată. Însă, în timp ce medicii, prietenii şi familia vor să o deconecteze de la aparate, Thibault construieşte o relaţie cu Elsa, convins că ea îl aude. E chiar atât de disperat? Sau a descoperit la ea ceea ce nimeni n-a văzut?

Sunt aici este o carte care te face să îți dorești să aibă loc un miracol, chiar dacă nu crezi în așa ceva. Este o carte despre pasiuni care te pot costa viața, despre lupta pentru supraviețuire atunci când toți cei dragi par să fi renunțat de mult la tine, despre pierderi și regăsiri.

Elsa Bilier a făcut din pasiunea ei pentru munte o meserie și s-a specializat în zonele glaciare, lucrând pentru institutul care face hărțile de drumeții.

Data accidentului: 10 iulie

Cauza:

Mă zăresc cum îmi ajustez hamurile, aruncându-i frânghia lui Steve, făcându-mi nodul în formă de opt. Nenorocitul de nod opt.

Nodul pe care l-am făcut de nenumărate ori.

În dimineața aia, am neglijat să i-l dau lui Steve să îl verifice pentru că spunea un banc.

Lăsa totuși impresia că era bine făcut, nodul.

La trei luni și jumătate după accident, Elsa se trezește blocată în propriul corp. În propria minte. Nu se poate mișca, nu își poate deschide ochii, nu poate vorbi. Nu poate face nimic altceva decât să asculte tot ce se petrece în jurul ei și să mediteze la tot ce s-a întâmplat și la tot ce se întâmplă.

Și cel mai rău în toată povestea e că eu singură m-am adus în starea asta. Eu singură. Eu și pasiunea mea glaciară tâmpită, cum zicea tata. De altfel, de asta a și încetat să mai vină să mă vadă. Probabil, crede că am căutat-o cu lumânarea. N-a înțeles niciodată de ce iubesc atât muntele. Îmi zicea adesea că o să mor acolo. Are, cu siguranță, impresia că a câștigat odată cu accidentul meu. Eu n-am sentimentul nici c-am pierdut, nici c-am câștigat. Nu mai am nicio impresie. Vreau doar să ies din comă. Vreau să-mi fie frig, foame și frică de-adevăratelea.

Thibault își aduce mama să îl viziteze pe fratele său, dar el personal refuză să o facă. Este furios pe el și nu îl poate ierta pentru că s-a urcat beat la volan și a luat viața a două adolescente. Nimerește din greșeală în camera 52, căutând un moment de liniște. Atras de mirosul de iasomie și de liniștea din cameră, Thibault decide să înainteze în loc să se întoarcă. Așa ajunge să îi citească Elsei fișa medicală – îi află numele, data nașterii și se pierde în termenii medicali care îi descriu starea.

Dintr-odată, am un chef înfricoșător să schimb locul fratelui meu cu al acestei fete.

Cum data nașterii Elsei coincide cu ziua în care Thibault își face apariția în camera ei, decide să o sărute pe obraz, apoi adoarme. În tot acest timp, Elsa îl aude, dar nu simte absolut nimic.

Respirația lui a devenit mai profundă. A adormit, într-adevăr, de-a binelea. Îmi concentrez toată atenția asupra lui. Nu vreau ca timpul să se scurgă. Este singura distracție, singura noutate, aproape singurul lucru care-mi amintește că sunt cu adevărat vie pe undeva.

Steve, Alex și Rebecca – prietenii Elsei – își fac apariția și îl chestionează pe Thibault. După ce se asigură că au aflat toate lucrurile importante despre el, Alex îi propune să o mai viziteze, așa că Thibault o face, deși știe că e ceva ieșit din comun. Elsa este o străină pentru el, iar locul lui nu e acolo.

Nu știu nimic despre comă, adaugă el dintr-odată. Nu am cunoscut niciodată pe cineva care să fie în comă și, dacă aș putea să evit asta, mi-ar conveni. Mi se pare că mi s-a zis că se poate vorbi, deci voi vorbi. Dar n-am cea mai mică nădejde că mă auzi. Poate că nu face mai rău, e ca o ședință de psihoterapie gratuită cu garanția că nimeni nu v-a repeta ce zic.

Elsa se obișnuiește repede cu prezența lui Thibault. Indiferent că vine să vorbească sau să se odihnească, Elsa așteaptă cu nerăbdare ca el să revină. Iar în ceea ce îl privește pe Thibault, dacă la început era un chin pentru el să își aducă mama la fratele lui, ajunge să o viziteze pe Elsa și atunci când aceasta nu trebuie dusă la spital.

Încă de dimineață m-am simțit aproape euforic la ideea că voi veni din nou în această cameră de spital. Nu e normal. Îmi tot repet asta. Nu e normal. Nu e nimic normal în a fi încântat de o vizită la o pacientă care nu se mișcă, nu simte, nu gândește și nu vorbește, mai ales că n-o cunosc. Pentru a nu știu câta oară de la prima mea greșeală de orientare în acest spital, mă întreb ce fac aici. Pentru a nu știu câta oară, n-am niciun răspuns.

Scenele dintre cei doi te fac să uiți puțin de faptul că dosarul Elsei e marcat cu –X, X fiind numărul de zile care au mai rămas până când părinții ei hotărăsc să o deconecteze de la aparate. Pentru câteva fragmente, îndrăznești să speri că povestea va avea un final fericit.

— Bun, Elsa. Scaunul ăsta e, pur și simplu, imposibil pentru mine. Deci fie plec… fie îmi faci puțin loc.

În timp, cunoscuții și familia Elsei își răresc vizitele. Părinții ei hotărăsc că este timpul să o deconecteze de la aparate, iar pentru medici a devenit doar un alt caz cu zero șanse de recuperare. Dar nu și pentru Thibault, care este convins că Elsa îl poate auzi și, mai mult, este convins că s-a îndrăgostit de ea. Doar că decizia de a deconecta de la aparate sau nu, nu îi aparține lui, din păcate. Și, pe lângă asta, Thibault are o viață și în afara camerei 52.

Lăsând la o parte povestea de dragoste, Sunt aici este o carte despre greșeli și consecințele lor. Despre cum o singură decizie afectează viețile altor oameni. Despre speranță și pierderea ei. Despre luptă și renunțare. Recunosc că lupta Elsei m-a emoționat – nu luptă pentru familia și prietenii săi care au renunțat la ea, ci pentru necunoscutul care a început să creadă în ea.

Cartea este scrisă din perspectivă duală și se citește repede. Este lectura perfectă pentru o după masă în care vremea este așa de mohorâtă ca acum.

Am fost capabilă să localizez căldura pe brațul meu.

Am simțit. Cu adevărat. Fără imaginație, de data asta. Sunt sigură de asta. Pentru câteva clipe, creierul meu a reperat brațul. Nu știu, în schimb, pe care, stângul sau dreptul. Totuși, am simțit.

Și vreau să simt din nou.

0 replies

Leave a Reply

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *