Te iubesc, dar nu te vreau înapoi

Și nu din cauză că nu toți oamenii care se iubesc sunt meniți să fie împreună. Pentru că noi ne-am iubit și am fost împreună atât cât ne-a fost sortit.

Dar pentru unii oameni, dragostea nu e de ajuns, iar noi facem parte din acea categorie de oameni. Sau, cel puțin, eu fac parte din acea categorie de oameni.

Cei care, indiferent de cât de mult iubesc, ajung în punctul în care nu vor să se mai întoarcă în trecut. Nu-l mai vor pe celălalt înapoi. Pentru că există un punct critic în care relațiile se destramă, iar inimile se frâng. Și, când vine vorba de frângeri, există un număr limitat de dăți în care ceva poate să se reîntregească din nou. În cele din urmă, bucățile frânte se lipesc la loc atât de rău, încât produsul final nu mai seamănă deloc cu originalul. Așa e și în cazul inimii. Se frânge și se lipește la loc, dar, în cele din urmă, nu mai e aceeași.

Continuă să iubească, în ciuda tuturor lucrurilor prin care a trecut, dar nimic nu mai e la fel. Încă îți iubește defectele, calitățile, expresiile, vocea, zâmbetul… Doar că nu te mai vrea înapoi.

Pentru că nu mai există cale de întoarcere. Nu ne mai putem întoarce în timp, atunci când inimile noastre erau intacte. Nu ne mai putem întoarce în timp și nu putem retrage cuvintele pe care le-am aruncat cu furie unul în altul și nici deciziile pe care câteodată parcă le-am luat intenționat cu dorința de a ne răni unul pe celălalt.

Te iubesc, dar nu te mai vreau înapoi, pentru că mă tem că dacă o să-mi mai frângi inima odată, n-o să mai știu să îi lipesc bucățile la loc. Mă tem că am să le pierd și că voi rămâne cu goluri. Așa că prefer să le lipesc acum cât pot de bine și să aștept ziua în care, în cele din urmă, fisurile o să înceapă să dispară încetul în încetul. Nu voi mai fi aceeași, dar măcar voi avea inima cât de cât întreagă.