Te-am iubit, te-am urât, iar acum îți mulțumesc

Așa o fi, dragul meu? E dragostea oarbă și m-a făcut să închid ochii? Nu te-am văzut așa cum ești tu cu adevărat? Amalgamul de emoții pe care l-am simțit atunci te iubeam mi-a întunecat judecata? Dragostea pe care ți-am purtat-o a fost ca o tornadă și m-am lăsat atrasă fix în mijlocul ei?

Acum, când încerc să îmi adun bucățile care au rămas după ce inima mi s-a frânt, îmi dau seama că am greșit. Am greșit atunci când mi-am pus toată încrederea în sentimente și am luat decizii doar cu inima. Te-am iubit și m-am simțit puternică. Am crezut că aveam stabilitate și că nimic nu ne putea separa. Acum îmi dau seama că, de fapt, dragostea m-a făcut slabă și fragilă. Ți-am oferit putere asupra mea. Atât de multă, încât la un moment dat ți-ai pierdut controlul și m-ai ruinat.

Nu ne-a fost sortită o dragoste nemuritoate. Nu nouă. La început am tânjit după tine. După tot ce îmi ofereai și după ceea ce simțeam atunci când eram cu tine. O, cât am tânjit! Și cât de mult m-a durut! Mi-a luat mult timp să înțeleg că, atunci când o ușă se închide, nu e indicat să o forțezi, pentru că nu o să mai găsești nimic din ce credeai că se află în spatele ei. N-are rost să mai arunci priviri pe furiș nici pe geam.

Te-am iubit. Te-am iubit pe tine, cel care erai bun pentru mine. Pe tine, cel căruia îți păsa. Pe tine, cel care stârneai în mine acel amalgam de emoții.

Te-am urât. Te-am urât pe tine, cel în care te-ai transformat. Pe tine, cel care mi-a făcut rău.

Și acum îți mulțumesc. Pentru că fără tine nu mi-aș fi dat seama că un singur om poate avea două fețe. Nu mi-aș fi dat seama că un om mă poate face să mă simt cea mai fericită persoană din univers, dar că același om se poate transforma în cel mai rău coșmar al meu.

Îți mulțumesc, pentru că fără tine nu aș fi învățat să judec oamenii în funcție de ceea ce fac, nu în funcție de ceea ce spun. Fără tine nu aș fi învățat că, indiferent de cât de mult iubești pe cineva, uneori asta pur și simplu nu e de ajuns.

Așa că îți mulțumesc.