Nu pot uita numele celei care m-a lăsat mai pustiu decât un deșert

Realitatea dureroasă se reflectă din privirea ta şi îmi arde retina. M-ai transformat într-un clişeu trist. Ai transformat compoziţia sângelui meu. Plasma şi globulele au încetat de mult să mai fie componentele din substanţa lichidă ce îmi circulă prin vene şi artere. Tu curgi prin mine. Mă arzi, mă dezbini şi uneori îmi doresc să existe un antidot. În unele momente aş vrea să ştiu cum să te scot din mine.

Eşti Alfa şi Omega existenţei mele. Sunt nevoit să îmi îngrop chipul în pielea ta ca să îmi pot oxigena creierul. Particulele tale s-au deghizat atât de bine, încât nu le mai pot deosebi de ale mele.

Eu sunt imaginea răbdării abia ţinută în frâu, pe când tu ai zile în care eşti cea a fericirii care dă pe dinafară. Arunci în mine cu zâmbete calde care mă izbesc în piept. Singurul lucru care le mai poate împiedica să nu îmi ajungă direct la inimă, este cuşca pe care o formează oasele în jurul ei. Dar nu e invincibilă. Sunt doar oase, iar în faţa ta, asta nu înseamnă nimic. Le zdrobeşti, le macini şi le aduni la loc sub irişii tăi ca două safire.

Eşti indiferentă în faţă îngenuncherii mele. M-ai învârtit pe degete până m-ai transformat într-un dependent. Nu mai sunt rege şi m-aş minţi singur dacă aş trăi cu impresia că mai am un regat. Îmi îngădui să trăiesc cu iluzia că te deţin, dar în realitate tu eşti cea care stă în picioare. Casa mea e impregnată cu prezenţa ta. Uneori am impresia că nu eşti altceva decât o fantomă translucidă. Dar inhalez parfumul tău în loc de oxigen şi nu am nicio dificultate în a respira. Te mişti încet prin faţa mea. Te privesc în slow motion şi nu îţi pot îngădui să te îndepărtezi prea mult. Mă pedepseşti. Îmi porţi tricourile şi cămăşile şi ştiu că nu o să pot elimina vreodată prezenţa ta din casă, sau din fiinţa mea.

Recunosc, am vrut să te îndrăgosteşti de mine. O gelozie bolnavă pune stăpânire pe mine când mă gândesc că zorii zilei te-ar putea găsi cu altcineva. Noaptea eşti a mea. Mă îngrop în tine şi te las să mă ţii în braţe, pentru că propriului meu demon nu îi cade bine asta. Dar nu mă poţi părăsi odată cu apariţia zorilor. Pentru că el e matinal şi o să îmi îmbolnăvească sufletul.

Mereu te gândeşti că ascund ceva. Oricât de mult te las să vezi, vrei mai mult. Şi nu am de ales decât să îmi vărs sufletul putred la picioarele tale. Nu-ţi place ce vezi şi faci o grimasă, dar adu-ţi aminte că tu ai vrut asta. Nici aşa nu te pot mulţumi. Mă obligi să dau toate cărţile pe faţă, până îţi devin ghid spre Iadul din mine. Mă dezgolesc până nu mai rămâne nimic. Şi poate nu sunt atât de complex precum te aştepţi, iar asta te lasă cu iluzia că sunt un mister.

Dar eu nu sunt Triunghiul Bermudelor, iubito, şi tot ce se pierde, odată şi odată va răbufni. Şi când sunt aproape, foarte aproape, demonul se sperie de tine. Străluceşti precum R136a1 şi te las să mă aduci la liman. Eşti un întreg uragan de sentimente. Uneori mă tem să nu suferi de bipolaritate. Norii de furtună se adună şi o parte din valuri aruncă venin spre mine. Se retrag la fel de brusc şi când începi să vorbeşti mult şi fără sens nici nu ştiu dacă am fost sau nu în pericol.

Te-am vrut atât de tare şi a trebuit să mă dezvălui dacă te voiam. Am crezut că o să te mulţumeşti cu puţin, precum acele priviri mari şi naive dinaintea ta care au vrut să mă descoasă şi să mă salveze. Am crezut că o să fii fericită cu câteva sărutări inocente şi dezvăluiri semi goale. Dar tu ai vrut să îţi bagi degetele în sufletul meu, să scoţi tot întunericul la lumină. Ai vrut să îmi zgârii pielea şi să îmi învineţeşti buzele.

A trebuit să îţi dau naibii totul, până nu am mai ştiut cine sunt. Faptul că tu crezi că sunt egoist, indiferent şi rece, mă face să râd. Te ţin în braţe şi poate sunt îmbrăcat, dar mă simt mai gol că niciodată. Buzele mele îţi sărută fiecare centimetru din corp şi nu o să fii vreodată a altcuiva. Pentru că sunt într-adevăr un animal teritorial când e vorba de tine. Râzi, îţi treci mâinile prin părul meu şi mă săruţi flămând. Nu ştiu ce faci cu mine, dar mă simt dator să îţi arăt Paradisul – în semn de recunoştinţă.

M-ai învins la propriul meu joc. Încerci să pari indiferentă la gândurile care îţi trec prin minte, dar pe dinăuntru te macină. Şi eşti singura vinovată că nu accepţi realitatea. Nu mă interesează să caut alţi ochi sau să cunosc alte buze. Trăieşti cu impresia că o să te mint şi că o să încerc să te îndepărtez. Tot ce vreau e să te sărut şi să te aduc mai aproape. Te ţin în braţe, te sărut şi îţi şoptesc cuvinte pe care tu le confunzi cu minciunile, fără să ştii că până şi demonul din mine a învăţat să te respecte şi se apleacă în faţa ta.

Nu mai trăiesc pentru altceva sau altcineva în afară de tine şi poate dacă nu te-ai droga cu mine, ţi-ai da seama de asta.

Cuvântul pentru a descrie ce simt când tu zâmbeşti şi te plimbi de colo colo în picioarele goale, nu s-a inventat încă.

Şi să-ţi spun că te iubesc nu aş face decât să te ofensez, pentru că tu nu vrei să auzi despre dragoste.

Ai vrut totul sau nimic și ţi-am dat totul. Dar nu a fost suficient. Ai plecat, iar patul meu supradimensional a rămas gol.

Până şi demonul meu plânge în secret după tine, deşi încearcă să se arate bucuros de plecarea ta.

Eşti acel ceva pentru care eram dispus să sacrific totul.