Nu mi-e rușine să recunosc că plâng acum – scrisoare pentru cel pe care l-am iubit

Nu, dragul meu. Nu mi-e rușine să recunosc că plâng acum, când tot ce a fost între noi s-a încheiat la fel de brusc precum am început. Și nu mi-e rușine nici să recunosc că probabil o voi mai face o perioadă, neobișnuită cu lipsa ta, să nu îți mai aud vocea, să nu îți mai povestesc toate lucrurile, oricât de puțin importante ar fi. Habar n-am ce să fac cu spațiul care a rămas gol acolo unde ar trebui să fie partea ta de pat.

Dar ziua în care o să mă opresc o să fie cam tot pe atunci când tu o să privești înapoi și o să te întrebi ce s-a întâmplat. O să-ți dai seama că ai dat cu piciorul la ceva ce nu s-a construit peste noapte, la ceva ce nu întâlnești pe toate drumurile și că dragostea adevărată, sinceră și care rezistă la orice furtună iartă multe, dar nu și ceea ce ai făcut tu. Ai crezut că vrei altceva, că vrei noutate, că vrei să te distrezi. Dar când toate astea o să se termine, o să privești înapoi, iar eu o să mă opresc din plâns și o să îți zâmbesc.

Și zâmbindu-ți, o să îți spun că îmi pare rău, dar că am trecut peste. O să mă cauți și o să vrei să te întorci în trecut, în timp ce eu o să privesc doar în față, la viitorul în care tu nu mai ai loc. Până atunci o să mă fi obișnuit cu absența ta. Când o să suni, nu o să fiu tentată să îți răspund doar ca să îți aud vocea. O să-i povestesc toate lucrurile prietenei mele și o să râdem de toate prostiile. Până o să te trezești tu la realitate, o să mă obișnuiesc să dorm singură.

Deși nu-ți doresc răul, îți promit că roata se întoarce. Sper totuși nu ajungi niciodată să plângi în fața unei persoane căreia a încetat să îi mai pese de tine.