Nu întotdeauna reușești să vezi adevărata față a celui de lângă tine

Sau nu întotdeauna vrei să accepți adevărul, pentru că nu e chiar atât de ușor. Așa că te îmbeți cu iluzii și minciuni. Cu scuzele pe care le inventezi pentru a-i scuza comportamentul.

De ce nu a sunat, de ce nu a venit, de ce a uitat că trebuia să facă ceva.

Te lași distrasă de sclipirea din ochii lui, de zâmbetul enigmatic și te tot gândești că e ok, că nu e chiar așa o mare scofală dacă unele lucruri nu sunt pe placul tău.

Și încerci să te schimbi, să te modelezi după el și ajungi să îți încalci toate principiile și standardele pe care le ai. Găsești o scuză pentru fiecare decizie pe care o ia și care nu îți convine pentru că îl vrei pe omul ăla cu disperare. Adeseori nu vezi cum este cu adevărat, ci doar cum ar putea fi – vezi iluzia pe care chiar tu o creezi. Și sucești situația atât de mult, încât la un moment dat începi să crezi că, de fapt, tu ești problema. Îți pui încrederea într-un om care nu o merită. Te îndrăgostești de cele mai mărunte lucruri pe care el la rândul său nu le observă la tine. Te bazezi pe un om care știi că nu va fi acolo atunci când ți-e greu.

Știi toate lucrurile astea și, totuși, încă mai reușești să îl ierți de fiecare dată.

Pentru că ai impresia că ești norocoasă să-l ai, când, de fapt, el e norocos că te are pe tine. Toată dragostea pe care i-o oferi; modul în care observi chiar și cele mai mărunte lucruri; modul în care îi zâmbești somnoroasă dimineața; cum radiezi de fericire când vorbești despre ceva ce iubești, etc.

Nu trebuie să aștepți toată ziua un semn de la el. Nu trebuie să-i cauți scuze și să te complaci. Nu trebuie să cauți înțelesul din spatele fiecărui cuvânt pe care ți-l spune. Nu trebuie să plângi și să aștepți ca tot el să te facă să zâmbești.

Nu trebuie să faci nimic din toate lucrurile astea atunci când ai întâlnit omul potrivit.

Pentru că el te va iubi și nu te va lăsa niciodată să înoți în incertitudine.

Așa că de ce refuzi să vezi adevărul?