Îți amintești, dragul meu?

Îți scriu din ce în ce mai rar, dar asta nu înseamnă că nu mă gândesc la tine. Îți scriu din ce în ce mai rar pentru că nu vreau să știi cât de des mă gândesc la tine.

Evident că nu ești singurul lucru care-mi trece prin minte, dar ești acolo. Într-o proporție destul de mare.

De exemplu, ieri stăteam afară pe trepte și mi-am ridicat privirea spre cer. Dacă nu aș fi făcut-o, nu aș fi observat avionul. Dacă nu aș fi văzut avionul, nu mi-aș fi amintit de acel cântecel ridicol pe care îl cântam atunci când eram mici, ori de câte ori vedeam un avion. Și dacă nu mi-aș fi amintit de acel cântec, cel mai probabil nu ți-aș fi scris din nou. Spune-mi, îți amintești cântecelul?

Îți amintești cât de inocenți și lipsiți de griji eram pe vremea aia? Eu încerc să o fac, dar nu-mi amintesc prea bine. E ca și cum nu mai știu cum e să fii lipsit de griji și inocent. Știu că așa eram – așa sunt toți copiii – dar nu pot să simt nimic dincolo de ideea asta.

Nu mă pot întoarce acolo. Era atât de ușor să fim fericiți. Ne bucuram din cel mai mărunt lucru, dar plângeam la fel de ușor. Îți amintești? Acum nu mai plângem decât atunci când se adună prea multe și, chiar și atunci, o facem atunci când suntem siguri că nu ne vede nimeni. Și, spune-mi, acum când suntem fericiți?

Îți amintești când am încetat să mai fim așa? Când ne-am maturizat? Când am călcat pentru prima dată strâmb? Când minciunile noastre au încetat să mai fie inofensive și au început să rănească? Mai știi cine ți-a frânt inima pentru prima dată? Ce obstacole au apărut în drumul nostru și am început să ne sacrificăm? Pentru dragoste, pentru fericire, pentru alții.

Spune-mi dacă îți amintești. Și spune-mi cum ne puteam întoarce în timp, în perioada în care inima noastră nu fusese încă frântă și sufletele noastre încă ne aparțineau.