E greu să mă ai și e și mai greu să mă păstrezi

            Oamenii îmi spun mereu că fac nazuri sau că sunt greu de mulțumit. Le mulțumesc, le zâmbesc și merg mai departe. Le mai spun și că știu asta pentru că nu am chef să le explic cum stau lucrurile, dar realitatea e că nu e vreun fel de joc.

            Dacă aș fi ușor de mulțumit și nu aș face nazuri, nu aș exista. Dacă aș dărui câte o bucățică din mine fiecărei persoane care îmi spune ceva drăguț, care îmi promite luna și stele de pe cer și îmi face o mie de alte promisiuni deșarte, nu aș exista.

            Aș dărui. Aș dărui și aș dărui până când nu ar mai rămâne nimic din mine. Nu ar mai rămâne nimic nici pentru mine și nici pentru oamenii sinceri, care nu îmi vor crea așteptări doar pentru a mă dezamăgi mai apoi.

           O să întâlnești oameni pe parcursul vieții care nu vor decât să îți adauge inima la colecția lor de inimi frânte. Și îmi pare rău, dar o prefer pe a mea întreagă și nu în cioburi.

            Așa că da, e greu să mă ai și e și mai greu să mă păstrezi. Nu pentru că aș fi narcisistă. Nu pentru că m-aș crede superioară și nici pentru că aș trăi cu impresia că nimeni nu e de nasul meu. Nu, nu sunt perfectă.

            Cred pur și simplu că trebuie să am grijă de mine. Cred că dacă eu nu voi face asta, nimeni nu o va face. Sunt responsabilitatea mea și numai a mea, așa că o să am grijă de mine.

            Trebuie să lupți pentru cele mai bune lucruri din viață și eu sunt suficient de încrezătoare că merit mai mult. Că inima mea merită mai mult decât să fie adăugată la colecția cuiva de inimi frânte, abandonate și uitate.

            Tu ce crezi că merită inima ta? Ce crezi că meriți tu?