Scrisoare către prima mea iubire

Chiar și azi, după patru ani, mai stau și îmi aduc aminte de tine… prima mea iubire. Primul om care m-a făcut să simt acei fiori de fiecare dată când era în preajma mea. Eram doar o adolescentă care își dorea să fie acceptată de ceilalți. Tu m-ai ajutat să realizez că trebuie doar să fiu eu. Că oamenii mă pot iubi pur și simplu. Cum ai făcut tu…

Dar până și tu ai încetat sau pur și simplu ai uitat să mă mai iubești. Și ai dispărut într-o zi. Fără vreun cuvânt de rămas bun, fără vreo explicație. Am aflat mai apoi că ai început o altă viață, departe de aici, departe de mine, cu altcineva care putea merge cu tine, care nu trebuia să dea explicații nimănui, căci eu – un copil, cum obișnuiai tu să spui – nu o puteam face.

Am plâns – zile, nopți. M-am închis în mine. M-am învinuit că nu te-am putut păstra lângă mine. După vreo doi ani, durerea a dispărut, dar nu și toate acele întrebări care nu îmi dădeau pace. Cam tot atunci a fost momentul în care te-ai dechis să îmi scrii. Și, pentru prima dată după prea mult timp, am avut o discuție sinceră. Întrebările mele au primit răspuns și eu mi-am găsit liniștea.

Ai vrut să ne mai dăm o șansă, dar plecarea ta m-a ajutat să realizez că nu am nevoie de cineva ca să fiu eu însumi. Am reușit să îmi găsesc un drum în viață, iar prezența ta a devenit irelevantă pentru mine. Dar, totuși, chiar și astăzi, când mi-am găsit fericirea și iubesc din suflet, îmi dau seama că fără prezența ta în viața mea nu aș fi azi aici și că nici nu aș fi atât de puternică.

Așa că îmi doresc să fii fericit, prima mea iubire!