Poate că Dumnezeu se va îndura să-mi dea cândva pe cineva pe care să nu-l mai ia și înapoi

Sunt în acel punct al vieții mele, în care simt că am pierdut absolut tot ce mai conta și ce mă mai putea face fericită.

Cu câteva luni în urmă, unica (și cea mai bună prietenă a mea) a decis să mă părăsească în detrimetrul iubitului ei, iar cu câteva luni înainte de asta (prin 2016) bărbatul de care eram îndrăgostită a luat sentimentele mele ca pe ceva neînsemnat, ignorându-mă de atunci încoace –  doar pentru că am avut curajul să spun ce simt cu adevărat și pentru a vrea a-l cunoaște. Și nu știu a cui e vina că am pierdut doi oameni la care țineam atât de mult… tot ce pot să îmi spun este că e numai a mea, e vina mea că nu știu când să mă opresc și să mă gândesc și la mine.

Dau totul – absolut tot ce am tuturor –, dar mie nu îmi dă nimeni nimic și habar n-am cum să mă opresc să mai fiu așa darnică; niciodată n-am știut cum să pun din sufletul meu mai puțin. Mă simt extrem de singură… ce e cel mai rău dintre toate, e că nu pot trece peste el. E mereu în gândul meu și nici după un an nu l-am putut uita. Îmi este de ajuns să-i aud numele și mă simt de zece ori mai bine, ca mai apoi să-mi amintesc câte nopți am plâns de dorul lui și să mă simt de un milion de ori mai rău. Pur și simplu nu a simțit la fel, dar eu încă simt. Eu încă îl visez aproape în fiecare noapte și oricât aș încerca să îl uit, se întoarce la mine de două ori mai tare. E fericit, are o iubită și bănuiesc că o să se și căsătorească într-o zi – dacă nu plănuiește deja asta –, numai eu am rămas blocată… blocată și singură.

O altă mare problemă pe care o am e singurătatea care mi-a fost companion de când mă știu. Nu am avut noroc să am o prietenie mai lungă de 2-4 ani (până la urmă toate prietenele mele au plecat) și ce e și mai rău și îmi zdruncină serios încrederea de sine, e faptul că de cine mi-a plăcut cu adevărat (puțini la număr, doar două mari iubiri) s-au sfârșit înainte de-a începe măcar. Eu mă îndrăgostesc greu, dar și când o fac, o fac cu tot ce am, tot ce sunt. Eu nu pot, pur și simplu să „trec peste”. Așa cum se vede, îmi e imposibil. Unii mi-au zis că sunt nebună, alții că sunt obsedată. Cert este că am să continui să fiu la fel de singură și de ghinionistă atât într-ale dragostei, cât și într-ale prieteniei.

Se zice că trebuie să aștepți, dar când așteptarea ta se transformă în ani de zile, din dezamăgire în dezamăgire… îți pierzi speranța. În mod normal, nu aș fi trimis niciodată așa ceva, sau să spun cuiva ce am pe suflet, însă de data asta am făcut-o. Știu ce o să mi se spună: toată lumea trece prin asta, o să găsești și tu pe cineva, nu o să fii mereu singură. Eu nu sunt ca toți ceilalți – și asta mi-am dat seama de la o vârstă fragedă –, nu am nevoie de clișee ca să mă facă să mă simt mai bine. Am nevoie doar de cineva care o să stea, o să lupte pentru mine cum lupt eu pentru toată lumea, și care nu o să vrea să plece imediat când dă de ceva mai bun. Mi se pare imposibil ca o astfel de persoană să existe, mai ales pentru cineva ca mine… dar poate că Dumnezeu se va îndura să-mi dea cândva pe cineva pe care să nu-l mai ia și înapoi. Până atunci… am să continui să tot visez, și s-aștept imposibilul, oricum nu e ca și cum aș avea ceva mai bun de făcut cu mine însămi.

Subiect

Vreau să știe cineva că...

Vreau să postezi doar ceea ce am scris eu;Vreau să transformi destăinuirea mea într-un articol (dacă vrei asta, trebuie să scrii câteva rânduri despre povestea ta).