Nu ne-am cunoscut, nu ne-am înțeles

Viața e imprevizibilă și, nu în ultimul rând, uimitoare. Nu-i așa? Te ține câteva clipe pe norișorul pufos pe care îți doreai să ajungi, apoi te lovește din toate părțile. Nu ai ce să faci – mai întâi cazi, apoi te ridici, te scuturi de praf și mergi mai departe.

Existența îți este îngreunată de rănile sufletești, care se vindecă cu timpul, prin binevoință. Poate că, la urma urmei, timpul chiar vindecă toate rănile. Și poate că așa simți fericirea. Fericirea de după ce te ridici te face să uiți de durere și de faptul că a fost cândva acolo. Devii mai puternic. Și apoi vine altă lovitură care te întărește. Dar acum nu despre asta e vorba.

După un amar de vreme în care nu am fost eu cu adevărat, ci doar o umbră a propriei existențe, am găsit persoana care m-a reconectat cu realitatea, deși la început nu-l voiam prin preajma mea. Nici acum nu îmi pot da seama cum a reușit, dar cert e că m-a făcut să îmi revin în simțuri. Am început să ascult iar lumea din jurul meu în loc să îi aud ca pe o gâză sâcâitoare care îmi bâzâia constant în timpan. Am reușit să empatizez din nou și sa îmi reintru în normal. Nici nu am realizat când am început să înfloresc. Ușor, ușor mi-am recăpătat încrederea în mine, deși nu a fost ușor.

Relația noastră, cum obișnuiam să o numesc, dar care s-a adeverit a fi doar o fațadă, nu a început în ritm normal. Nu am trecut prin toate etapele. Nu ne-am cunoscut, nu ne-am înțeles. Nu poți sa înțelegi o persoană pe care nu o cunoști. Iar lucrurile se mișcau atât de repede, încât abia puteam ține pasul. Dar totuși consideram ceva ce aveam noi. Trebuia să însemne ceva. Nu știu ce.

Aveam multe să-i spun, dar ceva mă reținea. Poate ca înăuntrul meu știam că nu era persoana potrivită căruia să mă destăinui și să îi spun tot ce simt. M-a vindecat de proprii demoni și, cu toate că a ieșit din viața mea la fel de brusc cum a intrat, îi sunt recunoscătoare pentru ajutorul pe care mi l-a oferit atunci când am avut nevoie – deși poate că a făcut-o inconștient.