Nu cred că sunt prioritatea lui #1

Am o relație de mai bine de trei ani, în care am observat o schimbare în comportamentul lui. Totul a fost perfect în primii doi ani. Eram convinsă că el este perfect pentru mine și că vom reuși în viitor să formăm o familie – puteți spune că e devreme la optsprezece ani să te gândești la asta, dar nici să-mi consum tinerețea pe ceva nesigur nu era o opțiune prea bună.

Anul trecut, în vară, am aflat că a primit o bursă în Statele Unite și că va locui acolo un an. Am fost terminată… M-a consumat enorm. Mi-a fost atât de dor de el încât am transformat asta în furie. Aproape că ne despărțisem la un moment dat.

Totuși, am rezistat până când s-a întors. Însă am fost dezamăgită când m-a văzut la aeroport, dar nu s-a bucurat. I-am făcut o surpriză cu prezența mea acolo. Acela a fost primul moment. Apoi au urmat mai multe în care nu îmi dădea atenție și era mult mai preocupat de viitorul lui – în care nu părea să mă includă – decât de relația noastră.

Recent, a aflat de mai multe oportunități de a pleca în străinătate – a devenit obsedat să plece – despre care nu mi-a spus decât în ultima clipă, pe motiv că nu mai știam cui spusesem și cui nu. Nu cred că mai are rost să detaliez.

Iar acum e din ce în ce mai rău. Parcă nu mai suntem noi. Parcă SUA l-a stricat… Se gândește mereu numai la a pleca, a pleca, a pleca, chiar dacă asta înseamnă ca eu să sufăr din nou…

Și mă gândesc, oare merită să continui dacă sunt tristă mai mereu? Aștept un moment critic să decid cum ne va merge. Acum l-am cam băgat în friendzone, dar sper că voi putea decide curând.

Dar mi-e greu să renunț la amintirile frumoase.

Subiect

Vreau să știe cineva că...

Vreau să postezi doar ceea ce am scris eu;Vreau să transformi destăinuirea mea într-un articol (dacă vrei asta, trebuie să scrii câteva rânduri despre povestea ta).