Nu o să fii niciodată al meu

            Presupun că oamenii încep scrisorile cu dragă X, draga mea, dragul meu. Dar tu nu ești dragul meu. Nu o să fii niciodată, presupun. Adevărul e că nu ești nici al ei. Nu ești al nimănui. Nu, nu am vrut să sune așa. Mă refer că tu ai acel mod aparte de a-ți aparține doar ție. E ciudat și fascinant în același timp.

            Eu…

            Crezi că suntem un clișeu încă dinainte de a ne naște? Oamenii se pot transforma unul pe celălalt într-un clișeu? Pentru că am impresia că asta mi-ai făcut tu mie. M-ai transformat într-un clișeu, dar nu unul de genul celor peste care dai în romane și în filme – nu un clișeu îndrăgit de toată lumea în secret. Nu sunt plăcerea vinovată a nimănui. Sunt doar un clișeu și atât.

            Știu, știu.

            Știu că cineva o să mă iubească într-o zi. O să se îndrăgostească de zâmbetul meu strâmb, de ochii mei care nu au nimic ieșit din comun, de… mine. Îmi pare rău pentru acea persoană. Îmi pare rău, pentru că eu deja sunt îndrăgostită de tine. Știu cele mai mărunte lucruri despre tine – nu banale. Nimic nu e banal la tine. Îmi pare rău dacă într-o zi voi fi cauza suferinței cuiva pentru că dacă va simți chiar și un sfert din ceea ce simt eu pentru tine, atunci îi voi frânge inima. Îmi pare rău. Îmi pare atât de rău. Cineva o să mă iubească, dar nu o să fii tu, nu-i așa?

            Sunt plină de vânătăi. Unele sunt vizibile. Altele nu. De exemplu, de fiecare dată când îmi încrucișez brațele la piept în preajma ta și îmi înfig unghiile atât de tare în carne… Doar ca să nu stărui cu privirea asupra ta o secundă mai mult decât ar fi acceptabil. Doar să nu spun ceva cu subînțeles. Ca să nu fac ceva care să îmi dea viața peste cap. Care să îți dea ție viața peste cap.

            Dar devine atât, atât de obositor și, din moment ce nu îți voi trimite niciodată aberațiile mele, presupun că pot să scriu tot ce îmi trece prin minte.

            Sfârșitul nostru a fost acum mult timp. Înainte de a începe. Nu prea are sens, nu? Dar eu te-am cunoscut prima. Și tot eu am rămas ultima. Nu știu unde am greșit și de ce nu am fost suficient de bună pentru tine de a fost nevoie să îți îndrepți privirea asupra ei. Și știam… știam că o să îmi frângi inima, dar o parte din mine e atât de naivă încât a sperat că nu o să faci. Știi tu, că nu ești genul ăla și alte prostii.

            Alte clișee.

            Mi-am tot zis că o să trec peste asta. Că o să mă trezesc într-o dimineață și nu o să mai simt nimic. Că într-o zi mă voi uita la tine și-mi voi spune cum am putut să cred că îl iubeam? Dar nu încă. Azi nu e acea zi. Azi nu cred că pot să mă simt mai rău de atât.

            Cât am putut să râd de oamenii îndrăgostiți. Până când te-am cunoscut pe tine. Acum știu cum este să iubești pe cineva. Și mai știu și cum e să ai inima frântă.