Mi-e dor de tine, chiar dacă nu te-am cunoscut vreodată

Mi-e dor de tine și cred că ăsta e modul în care îmi amintesc că te iubesc. De parcă aș putea să uit asta vreodată, când durerea pe care o simt în piept e constantă.

Mi-e dor de tine, chiar dacă e prânzul și am ieșit pe terasă să îmi beau cafeaua pentru că abia acum m-am trezit. Mi-e dor de tine chiar dacă e șapte seara și încerc să înlătur greutatea care mă apasă în piept, încercând să mă țin ocupată. Mi-e dor de tine, chiar dacă e trecut de miezul nopții și m-am trezit doar ca să beau apă.

Mi-e dor și atât. Mi-e dor azi, așa cum mi-a fost ieri și încâ mai aștept un mâine când nu-mi va fi. Când o să pot respira ușurată.

Mi-e dor de tine, chiar dacă nu te-am cunoscut vreodată. Nu așa cum te cunoaște ea.

Și știu că ar trebui să accept adevărul și să încetez să-mi mai pierd timpul gândindu-mă la tine. Doar că undeva, într-un colț al minții mele, am creat un loc în care-mi place să mă pierd. Un loc unde tu ești al meu, iar eu sunt a ta.

Totuși, când mă trezesc la realitate, simt că mă înec – de parcă aș fi sărit e pe o stâncă, de la mare înălțime, conștientă de faptul că nu știu că înot. Dar, vezi tu, asta nu mă împiedică să mă refugiez acolo și să sar.

Nu te-am avut niciodată, așa că nu am cum să te pierd. Nu ești al meu, așa că nu pot face nimic ca să te păstrez. Și nu, nu știu cât mai pot să mă agăț de ideea că poate, cândva, s-ar putea să mă vezi cu adevărat.

Mi-e dor de tine, cel ale cărui buze nu sunt sărutate de ea.

Mi-e dor de tine, cel ale cărui brațe nu o țin pe ea strâns.

Mi-e dor de tine, cel al cărui loc e alături de mine.

Mi-e dor de tine, cel care ai fi dacă te-aș avea.