Cred că te iubesc mai mult decât meriți

Astăzi mi-am repetat te urăsc, te urăsc, te urăsc, până când, în cele din urmă, am reușit să respir din nou. Recunosc că nu e chiar cel mai plăcut mod de a-ți petrece ziua, dar a funcționat. Astăzi, chiar dacă doar pentru câteva secunde, te-am urât. Și nu așa cum urăști zilele ploioase, ci așa cum urăști pe cineva care îți frânge inima la nesfârșit și habar nu are.

Am încercat să mă conving că merit mai mult de atât. Am încercat să dau la o parte tot ce simt – să nu mai simt, de fapt. Să nu-mi mai pese, și să îmi amintesc ce merit. Nu sunt o persoană bună, dar nu sunt nici rea… Nu atât de rea încât să merit toate sentimentele astea copleșitoare pe care nu le-am cerut niciodată. Cred cu tărie că merit mai mult de atât.

Bine, am crezut asta mai bine de jumătate de zi și, Doamne, te-am urât! Cu intensitate. Cu furie. Cumva, cu dușmănie. Pentru că e vina ta, nu vina ei. Tu ai ales-o pe ea, nu-i așa? Mi-am spus că nici măcar nu e neapărat vorba de mine. Că puteai să alegi pe oricine, așa că de ce ea, dintre toate persoanele? Dar presupun că asta e întrebarea pe care și-o pun toate persoanele cu inima frântă.

Oricum, să știi că toată mascarada asta nu a durat prea mult timp. Și să vezi din ce motiv stupid s-a năruit totul. O prietenă îmi vorbea despre cât de mult iubește să citească romane dintr-alea siropoase – ori cu clișee, ori cu relații imposibile – prostii de genul. Iar eu, în loc să mă gândesc la ultimele cărți pe care le-am citit de genul ăsta sau la ultimele filme pe care le-am văzut, m-am gândit la tine. Și atunci toată ura s-a fărâmițat și adevăratele mele sentimente s-au năpustit asupra mea ca o avalanșă.

Și atunci am început din nou.

Te urăsc, te urăsc, te urăsc.  

Te. urăsc.

TE urăsc.

TE URĂSC!

Doar că era deja prea târziu.

Cred că te iubesc mai mult decât meriți, altfel nu m-aș simți așa.